- De ce fugi? Nu mai alerga! De parcă ai avea unde să mergi! De parcă ai avea unde să te ascunzi! Ştii bine că nu poţi scăpa ... că, de fapt, nu vrei să scapi! a strigat ea, văzând că sora ei încă mai lupta. Alice era o persoană drăguţă, dar o mică parte din sufletul ei încă ura lumea.
- Ba am, răspunse Alice calmă. Undeva unde tu nu vei ajunge niciodată. Îşi închise ochii, şi dintr-o dată, se trezi într-o poieniţă în mijlocul căreia era o cascadă care se vărsa silenţios într-un lac mic. Florile din jurul lacului păreau stropite de o ploaie uşoară de vară. Alice îşi petrecea mare parte din timp acolo. Era propria ei lume imaginară, singurul loc în care putea fugi, singurul loc în care se putea ascunde.
Chiar dacă nu era real, chiar de nu era o fiinţă acel loc îi vorbea, iar ea înţelegea toate "cuvintele" rostite de lumea ei iubită. Cascada era cea mai bună prietenă a ei. O îmbrăţişa cu apele ei dulci, gonindu-i problemele. Acel loc era singurul colţ de lume unde Ice nu putea pătrunde pentru că aura strălucitoare a micii lumi o proteja pe Alice. Dar totusi, partea întunecată din sufletul fetei nu va muri niciodată. Va fi mereu acolo, într-un colţişor al inimii ei privind-o cu ochi răi, dorind s-o stăpânească, să o controleze, să o despartă de mica ei lume.
Şi, într-o zi, cine ştie, poate va reuşi. Poate apa nu o va mai îmbrăţişa, poate vântrul nu îi va mai şopti. Nu există destin, ci doar voinţa din sufletul fiecăruia. Este singurul loc unde ne putem retrage din lume, singura scăpare. O lume perfectă, imaginară.
MIHEŞAN ALEXANDRA, clasa a VII-a
