Norina

Povestea Zânei Fluture

Trăia odată, într-un oraş plin de zâne numit Valea aripilor, o copilă fără aripi. Ea se numea Fluturaş şi era servitoarea reginei zânelor, pe nume Clarion. Într-o zi regina o văzu pe fată stând pe o pană de porumbel, plângând şi uitându-se la stele. Regina o întrebă:

- De ce plângi draga mea?

- Pentru că aş vrea să am şi eu aripi, Maiestate. Aceasta e dorinţa mea cea mai mare.

- Dacă asta e dorinţa ta o să te ajut, numai să-mi aduci de la Zeu o rază de soare şi o stea de la Zeiţa Lună, îi spuse regina.

Fluturaş a pornit la drum. Cu ajutorul unui praf magic luat de la zâne, a reuşit să urce pe nori până la Zeul Soare. Ea l-a rugat pe zeu:

- Zeule, dă-mi şi mie te rog, o fiică de-a ta!

- De ce ţi-aş da eu ţie una din fiicele mele?

- Pentru că aş vrea să am şi eu aripi ca celelalte zâne. În schimb, eu o să-ţi dau praful meu magic.

- Bine, zise Soarele, te voi ajuta. Primeşte o Rază de soare. Fata i-a mulţumit, apoi a plecat pe rază spre Zeiţa Lună.

- Zeiţă Lună dă-mi şi mie un Fecior stea.

- Copila mea, eu îţi dau bucuroasă Feciorul meu, fiindcă ştiu cât ţi-ai dorit să ai aripi.

Fericită, Fluturaş i-a mulţumit Reginei Lună şi a plecat cu Raza de soare şi Feciorul stea. Pe drumul de întoarcere acasă au avut multe peripeţii, iar Fluturaş se îndrăgosti de Fecior. Când au ajuns la regină, fata i-a dăruit Raza de soare şi i-a mărtusit că e îndrăgostită de Feciorul stea. Dar regina ştia deja de iubirea dintre fată şi fecior. Atunci Clarion a transformat-o pe copilă în Zână Fluture iar pe Fecior în prinţul ei fermecat. Ei au plecat spre căsuţa lor, bucuroşi că visele lor au devenit realitate.

Şipoş Norina, 10 ani /Cercul de Pictură /Clubul Copiilor Dej

Luisa

Daria

Iulia

POVEŞTI SCRISE ŞI ILUSTRATE DE COPII

Poveştile se petrec odată ca niciodată, departe în trecut, pe vremea când puricii se potcoveau cu 99 de ocale de fier şi tot săreau până la cer, pe vremea când împăraţii erau “Negri”, “Roşi”, “Albi”, şi “Verzi”, balaurii încă mai stăpâneau văzduhurile, prinţesele aveau părul lung, lung până la pământ, caii năzdrăvani mâncau jăratic, iar Făt-Frumos creştea într-un an cât alţii în trei …

Basmele sunt hrana spirituală a copilăriei, dar de ce să nu recunoaştem, la orice vârstă, omul este o fiinţă care se hrăneşte cu povestiri. Poveştile copiilor explică lumea în care trăiesc. Când desenează sau pictează ei spun poveşti din lumea lor (interioară sau exterioară), încercând prin această activitate magică să priceapă mediul înconjurător, să şi-l facă familiar. Copiii spun poveşti foarte frumoase, crude şi insolite uneori, curajoase şi pline de dragoste de cele mai multe ori.

Povestirile copiilor trebuie spuse, împărtăşite. Este ceea ce încercăm să realizăm la Cercul de Pictură: să pictăm şi să desenăm imagini din poveşti ale vremilor trecute sau poveşti ale timpului nostru. Rabindranath Tagore spunea odată: „... avuţia povestirilor, pe care au strâns-o oamenii pe tot globul, din casă în casă, din secol în secol, fie în vorbă, fie şi în scris, a depăşit celelalte avuţii omeneşti."

Şi în fiecare zi, de când lucrez alături de copii, ca profesor de arte plastice, îmi dau seama ce adevăr există în vorbele marelui înţelept. Desenele şi poveştile copiilor sunt un mic tezaur, o comoară pierdută, pe care, iată avem datoria de a o redescoperi mereu.

Pentru cei care încă se bucură când citesc o poveste şi trăiesc cu intensitate alături de eroii lor toate întâmplările citite, ne bucurăm să publicăm scurte povestiri scrise şi ilustrate de copiii şi elevii Cercului de Pictură. Sunt documente de suflet, pe care le vom vizualiza peste ani cu duioşie, iar copiii de azi le vor putea prezenta propriilor copii, filele lor de poveste.